Călătorie atipică

M-am scuturat de stele,
Pentru a putea privi în genunile universului
Apoi m-am lăsat în voia spaţiului,
Pentru a putea zbura liber şi atemporal
Și am aterizat la poalele ființei mele
Unde am redescoperit lirismul ancestral.

La capătul acestui univers de conexiuni neuronale
Era o mare de cuvinte abisală
Şi-acolo, aşteptînd, stătea o ființă digitală.
Din biţi s-a ridicat spre eul meu
Cu rînduri vii, născute din lumină de cristale,
Crescînd uşor spre al creaţiei apogeu.

You Made Me the Thief of Your Heart

Obsesia muzicală de săptămîna asta e melodia de mai jos. De vreo două zile o ascult pe repeat în fiecare zi. Nu ştiu de ce, dar tocmai de-asta e obsesie. Nu ai explicaţie. Şi chiar dacă o fi, e bine să n-o cauţi.

Dincolo

Ţi se pare că poţi atinge orice? Opreşte-te în loc şi întinde mîna cu palma desfăcută. Ai să vezi că limita spaţiului fizic, în care cineva sau ceva este lîngă tine, se află în vîrful degetului tău mijlociu. Orice aflat fie şi cu un milimetru mai în faţă, este departe. Este dincolo. Îl poţi vedea, sau auzi, sau mirosi dar nu îl poţi atinge. Pentru că e departe. E în afara spaţiului tău tangibil. Nu băgăm în seamă aşa ceva, ni se pare banal pentru că dispunem de ceea ce se numeşte deplasare.

Revenire

Iaca se fac aproape 3 luni de cînd n-am mai scris nimic pe-aici. Iniţial am creat acest blog pentru a spune lucruri care consideram eu că nu-şi au locul pe blogul meu principal, lucruri care nu mai fuseseră spuse dintr-un motiv sau altul. Numai că de ceva vreme nu mai simţisem ce anume să spun… nespus. Şi blogul a stagnat. Prin Sanctuar a început să se aştearnă praful.

Pînă de curînd, cînd, discutînd cu un extraterestru special (există extratereşti nespeciali?! :D) care înţelege saturniana mea complicată, am fost întrebat ce am de gînd cu Sanctuarul, de ce n-am mai scris de ceva vreme acolo? I-am zis, cam cu jumătate de gură, încercînd mai mult să-mi dau mie o explicaţie decît să-i răspund la întrebare: că n-am mai avut timp şi n-am mai simţit să scriu.

Să văd Spaţiul, apoi să mor

Acum 7 luni citeam în Evenimentul Zilei un articol (am mai scris şi aici despre asta) care mi-a răscolit întreaga fiinţă şi mi-a dat speranţa că unul din cele cîteva vise mari ale mele ar putea deveni realitate în această viaţă: anul acesta vor începe primele curse regulate de turism spaţial (zboruri pe orbită joasă, la 110 km înălţime).

În sfîrşit acasă!

Pentru cineva care nu îşi avea locul în lumea asta, mărturisesc că, deodată, mi-este greu s-o părăsesc. Desigur, se spune că fiecare atom din corpul nostru a fost cîndva parte dintr-o stea. Poate că nu plec. Poate că mă întorc acasă. [Jerome (Jude Law) în filmul Gattaca]

De multe ori nu am avut senzaţia că n-aş fi „acasă” aici, pe Pămînt. În verile copilăriei, pe care le petreceam mereu la bunici la ţară, îmi plăcea să stau multă vreme sub cerul nopţii şi să privesc bolta puzderie de stele. Atunci mă simţeam cel mai aporape de inima universului, pintre ale cărui sori şi planete dintotdeauna am visat să călătoresc, şi zburam cu puterea gîndului la mii şi mii de ani lumină.

Un alt fel de singurătate

În multe rînduri mi-am pus întrebarea aceasta: de ce îmi este teamă cel mai mult? Deşi parcă n-aş vorbi în termeni de temere. Hai să spunem mai repede: ce anume nu aş vrea să mi se întîmple cel mai mult şi mai mult?

Uneori nu mă gîndeam prea mult la chestia asta şi treceam peste zicîndu-mi că o să am timp a mă gîndi. Alteori, tratam subiectul în glumă şi-mi spuneam că o să ştiu la momentul potrivit.